Onisifor Ghibu, ardelean refugiat în Basarabia în 1917, a fost un clopot al deşteptării naţionale în acea bucată de ţară încă ruptă din trupul României. A pus umărul la înfăptuirea unirii ei cu România, apoi s-a întors în Transilvania, unde şi-a împlinit misiunea de a-şi vedea poporul reîntregit la 1 decembrie 1918. După ’45, Ghibu a fost arestat şi a trăit restul vieţii ca o persona non grata a ţării pe care el s-a luptat să o clădească.
În 1916, Onisifor Ghibu părăseşte Bucureştiul aflat sub atmosfera tensionată a războiului. Pleacă cu puţin timp înainte ca oraşul să fie ocupat de armata germană şi se refugiază împreună cu soţia şi cei trei copii ai lor la Iaşi. Oraşul se dovedeşte mai degrabă un punct de trecere. Ghibu privea cu un interes aparte zona alăturată, Basarabia, provincia românească amintindu-i de rudele sale, de Transilvania natală, dar şi Basarabia zăcea sub ocupaţia altui imperiu – cel rus. Necazuri şi acolo. Simţea, totuşi, aşa cum avea să scrie mai târziu în memorii că, în partea aceea de pământ românesc, ar putea contribui la o schimbare mare, care să aducă cel mai mare folos României. Era idealist, dar mai ales vizionar. Aşa că, pe 12 martie 1917, împins de dorinţa sa de unitate şi libertate, care l-a ghidat toată viaţa, trece cu familia în Basarabia şi se stabileşte la Chişinău. Perioada care urmează e înscrisă în paginile de istorie ca una dintre cele mai importante lecţii de curaj şi dăruire: la capătul unui an fără pereche, a oferit poporului său o Românie reîntregită. „Basarabia, pentru familia mea, nu este o ţară străină, ea ne este oarecum a doua patrie. Cum pe cea dintâi – Transilvania – deocamdată am pierdut-o, intră acum pe primul loc cea de-a doua. Voi merge acolo, deci, ca un fiu al ei, aşa cum i-au fost bunica mea şi celelalte rudenii şi spre a-i cere nu pur şi simplu ocrotire pentru aceste cumplite vremuri de bejenie, ci pentru a-mi relua acolo activitatea naţională pe care nu o mai pot desfăşura în Transilvania…“, scria Onisifor Ghibu în cartea sa „De la Basarabia rusească la Basarabia românească“, despre decizia de a pleca peste Prut.
În planul său pentru înfăptuirea ţelului comun de unire, Ghibu nu s-a mulţumit doar cu propagarea unor idei. N-a făcut istorie prin texte publicate în ziar. S-a implicat activ, punându-şi toată experienţa sa de pedagog în slujba învăţătorilor, preoţilor, studenţilor, a oamenilor din Transnistria, schimbând faţa Basarabiei pe plan cultural şi educaţional. A condus o vastă acţiune de organizare a învăţământului în limba română, prin deschiderea de şcoli româneşti în toată regiunea. A înfiinţat „Societatea pentru cultură a românilor din Basarabia“. Cu ajutorul primei tipografii cu grafie latină, a putut tipări primele manuale de şcoală românească pentru cele 800 de şcoli primare.
Schimbarea regimului l-a pensionat forţat. Ghibu a fost trimis în lagăr, fiind printre primii deţinuţi politic din România postbelică. Cauzele, carevasăzică. Convenţia de Armistiţiu semnată de guvernul român cu Naţiunile Unite pe 12 septembrie 1944 prevedea arestarea funcţionarilor care contribuiseră la crimele de război din perioada războiului în Est. Drept urmare, după instalarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, toţi aşa-zişii „agenţi ai lui Antonescu“ trebuiau să fie arestaţi. La doar câteva săptămâni, Onisifor Ghibu a fost transferat în lagărul de la Caracal. Motivul? Pentru „crima“ de „susţinător al lui Antonescu“ şi „devastarea bibliotecilor din Odessa şi Tiraspol“. Ghibu a scris despre cele 222 de zile cât a stat în arest, în cartea „Ziar de lagăr“: „Ce întocmiri primitive! Ce cabane! Ce closete, ce bucătarie, ce mâncare! De două ori pe zi ciorbă de fasole şi ciorbă de cartofi fără cartofi, cu 300 de grame de pâine. Apoi sârmă ghimpată pretutindeni. Apă puţină. O infirmerie ca o adevărată puşcărie“.
Citeste mai mult: adev.ro/p6gt5s
Comments are closed.