Evoluția organizațiilor scriitorilor în România – De la începuturi la Academia Română
Primele demersuri pentru înființarea unor organizații ale scriitorilor români au fost semnalate, potrivit unor surse istorice, în anii 1821, 1827 și 1831. Totuși, inițiativele concrete au început să prindă contur abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În 1848 a fost creată Asociația Literară Română, dar aceasta nu a devenit funcțională. Momentul decisiv a venit în 1866, odată cu fondarea Societății Literare Române, care a fost inaugurată în 1867. Aceasta s-a transformat ulterior în Societatea Academică Română, devenind din 1879 Academia Română – o instituție fundamentală în cultura și știința națională.
La început, Academia s-a concentrat pe activități de natură filologică, iar în timp și-a extins sfera de interes către știință, cultură și artă.
În 1908, a fost înființată Societatea Scriitorilor Români, o structură distinctă, menită să reprezinte interesele creatorilor de literatură. Primul președinte al societății a fost Cincinat Pavelescu (28 septembrie 1908 – 2 septembrie 1909), urmat de Mihail Sadoveanu, care a deținut această funcție în mai multe mandate (1909–1911, 1917–1919, 1923–1924).
Între 1908 și 1947, Societatea Scriitorilor Români a avut 12 președinți, aleși în cadrul a 36 de adunări generale. Unii dintre aceștia au fost realeși de mai multe ori, evidențiindu-se:
- Liviu Rebreanu – ales de 7 ori
- Corneliu Moldovanu – de 6 ori
- N. I. Herescu – de 5 ori
- Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu, N. M. Condiescu și Mihail Dragomirescu – câte 3 ori
Această perioadă a reprezentat o etapă esențială pentru consolidarea unei comunități literare organizate în România, care a influențat major cultura națională.
Comentariile sunt închise.