1866 – Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și formarea Locotenenței Domnești
În zorii zilei de 11 februarie 1866, România a trecut printr-un moment decisiv: domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice. În spatele acestui eveniment s-a aflat „Monstruoasa coaliție”, o alianță formată între conservatori și liberalii radicali, uniți de scopul comun de a-l înlătura pe Cuza de la conducere.
Această coaliție neobișnuită a apărut pe fondul regimului autoritar instaurat de Cuza după lovitura de stat din 2 mai 1864, prin care domnitorul a dizolvat Adunarea Legislativă și a adoptat o nouă lege fundamentală ce îi conferea puteri extinse. Deși reformele sale – împroprietărirea țăranilor, secularizarea averilor mănăstirești, reforma învățământului și modernizarea administrației – au fost revoluționare, ele au generat nemulțumiri profunde în rândul boierimii, clerului și marilor politicieni.
Liderii coaliției au fost personalități de prim rang: C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Ion Ghica, Dimitrie A. Sturdza, Nicolae Golescu și Petre Mavrogheni. În noaptea de 10 spre 11 februarie (stil vechi), un grup de ofițeri a pătruns în palatul domnesc, forțându-l pe Cuza, sub amenințarea armelor, să semneze actul de abdicare.
În documentul semnat, domnitorul declara:
„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor.”
Puterea a fost transferată unei Locotenențe Domnești compuse din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei și al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Țării Românești și al liberalilor) și colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei).
Pe 13 februarie 1866, Cuza a părăsit Bucureștiul și țara prin Brașov, începând exilul său.
În discursul rostit la moartea domnitorului, Mihail Kogălniceanu, fidel colaborator al lui Cuza, afirma că nu greșelile i-au adus căderea, ci „faptele lui cele mari” – reformele care au schimbat profund societatea românească și au pus bazele statului modern.
1926 – Înființarea Fundației Culturale „Regele Ferdinand I”
Pe 11 februarie 1926, la Iași, regele Ferdinand I al României a fondat Fundația Culturală „Regele Ferdinand I”, cu scopul de a susține educația și cultura națională. Fundația era compusă din două entități: Fundațiunea Universitară „Regele Ferdinand I” și Institutul pentru educația fiicelor de ofițeri.
Clădirea principală a fost ridicată în scop educativ, găzduind o bibliotecă, săli de expoziție și birouri administrative. În 1946, regele Mihai I a dispus ca Senatul Universității din Iași să preia atribuțiile fundației, formând Biblioteca Universitară „Regele Ferdinand I”, devenită ulterior Biblioteca „Mihai Eminescu”.
1942 – Întâlnirea dintre Ion Antonescu și Adolf Hitler
În plin context al celui de-Al Doilea Război Mondial, mareșalul Ion Antonescu s-a întâlnit cu Adolf Hitler la Cartierul general al acestuia din Prusia orientală. Germania i-a oferit asigurări liderului român că Ungaria și Bulgaria nu vor ataca România, cerând în schimb sporirea contribuției de război.
Această întrevedere a întărit temporar alianța româno-germană, dar a marcat și o etapă dificilă în politica externă a României.
1945 – Discursul lui Nicolae Rădescu la cinematograful „Aro”
La 11 februarie 1945, prim-ministrul Nicolae Rădescu a rostit un discurs memorabil la cinematograful „Aro” din București. El a condamnat public acțiunile Partidului Comunist Român (PCR), care încerca să preia prin forță controlul asupra prefecturilor și primăriilor din țară.
Discursul său a reprezentat una dintre ultimele încercări de rezistență democratică înainte de instaurarea regimului comunist.
Ziua de 11 februarie rămâne una plină de semnificații în istoria României. De la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, moment crucial în modernizarea statului, până la evenimentele culturale și politice ale secolului XX, această dată marchează schimbări profunde în destinul național.
Comentariile sunt închise.