Autor: Miriam Mircea
”Costumul românesc este un monument în sensul propriu al cuvântului. El nu stă în căsuța sociologică a îmbrăcămintei, ci în linie cu piramidele egiptene, cu catedralele franceze și cu digurile Olandei. El are acest drept pentru că este o probă adusă la maturitatea existenței unei civilizații închegate. El este una din mărturiile vizibile și tangibile ale civilizației satului de pe pământul nostru. Costumul românesc ne scoate din domeniile artei și ne duce în acela al istoriei. (…) el rimează cu perfecta și armonioasa așezare a comunității libere, care a știut să străbată toate intemperiile istoriei prin neîntrecutul său sistem de autoghidare și adaptare. ” ( ”Din tezaurul portului popular tradițional”, de Mircea Malița, Editura Sport Turism, București, 1977)
Să începem așadar povestea…
Lăzile de zestre ale bătrânelor din satele noastre ascund adevărate comori, exact ca în poveștile pe care le ascultam când eram copii. Centrul costumului nostru tradițional feminin a fascinat pe bună dreptate pictori, fotografi, fețe regale și designeri. Toți aceștia și mulți alții s-au inspirat și mai ales, s-au lăsat vrăjiți de ie, sau ”cămașa cu altiță”. Creatori faimoși de modă, cum ar fi Yves Saint-Laurent, Kenzo, Jean Paul Gaultier, și mai recent casa Dior, au dedicat colecții întregi cămășii populare românești, mai ales după ce Nadia Comăneci a apărut pe saltea îmbrăcată cu o ie tradițională. Nadia însăși afirma într-un interviu din 2018 că purtase ie și în copilărie, simțindu-se mai aproape de România ei ”dragă„ oriunde în lume s-ar afla. Să nu uităm de capodopera lui Henri Matisse, ”La Blouse Roumaine”, pictată în 1940 și expusă la Muzeul Național de Artă din Paris.
Ba mai mult, costumul nostru popular se află ca sursă internațională de inspirație, alături de stilurile african, marocan, indian, american-indian.
Lucrarea Varvarei Buzilă, intitulată ”Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic” pune în rolul principal cămașa, pe drept motiv: ” ea determină compoziția ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămașa, cu care trebuie în mod imperios să se acorde ca epocă, vârstă, ornamentică și cromatică.”
Făcând o disecție a originii lingvistice a cuvântului ie, românii se pare că au moștenit o parte a termenului ”tunica lineae”, în combinație cu o noțiune luată din fondul celtic, și anume ”camisa”, noi putând recunoaște cu ușurință cuvântul cămașă. De altfel, lucrarea mai sus mentionată vorbește extensiv despre potențialele origini ale cuvântului ie.
Dar să ne întoarcem puțin în timp și să ne lăsăm și noi învăluiți de farmecul incomensurabil al iei, împletit cu istorie și legendă de cea mai pură esență românească. De la naștere și până la moarte, costumul popular a însoțit omul în toate evenimentele vieții, fiind un purtător de simboluri.
Vechea tradiție românească se simte în decorarea iei, prin care se diferențiază între vârste, ocazii, stare socială.
Cămașa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză, cu o deschizătură în partea de sus, în cazul marii majorități a modelelor. Inițial, cămășile erau confecționate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase și bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și de cânepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud, cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Să nu uităm de incredibilile broderii aplicate la mâneci, piept și gât.
Dar ce este ia?
Cu toate că toți am văzut până acum măcar o dată o varianta mai frumoasă decât alta a iei, să ne reamintim că ea este în esență un tip de cămașă scurtă până la talie, spre deosebire de alte feluri de cămașă, ce îmbrăcau întregul corp spre a proteja de ”vrăji și pericole”. Mai merită menționat că tehnica magică a decorării iei se transmite din mamă în fiică, ajutând la conservarea tradiției noastre atât de valoroase.
In ”Ii și cămăși românești”, autoarea Aurelia Doagă scria că ” Portul popular românesc prezintă două caracteristici esențiale: unitatea și continuitatea sa. Prin continuitate înțelegem drumul parcurs de portul popular născut pe străvechea vatră a civilizației dace, până în zilele noastre. Prin unitate trebuie să înțelegem acele trăsături, acele aspecte esențiale care se văd în portul românesc din întreaga țară.”
Din păcate sau din fericire, căci aura diafană de mister care o învăluie merită menținută, nu se poate determina cu exactitate data la care s-a născut ia. Unii istorici presupun că a fost purtată pentru prima dată în perioada culturii Cucuteni ( aprox. 5500 î.e.n. – 2750 î.e.n.), cultura fiind una din cele mai vechi civilizații din Europa. Cultura era vast răspândită pe teritoriul Moldovei actuale, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia. Deci, cămașa era practic omniprezentă.
Ceramica din cultura Cucuteni este unică pe continentul european, găsindu-se anumite asemănări destul de pregnante doar cu o cultură neolitică din China. Decorul în spirală, culorile roșu, alb și negru, care joacă roluri principale în cultura Cucuteni, se regăsesc în miriade de combinații pe iile noastre. Aceste culori puternice au scrise volume despre personalitatea în formare a unui popor și a unei civilizații care se năștea în plină forță. Simbolistica predominantă în cultura Cucuteni -meandra, spirala- este incorporată în belșug în superbele noastre costume populare.
Din perspectiva personală de pasionată și profesoară de istorie, este impetuos necesară menționarea culturii Gârla Mare-Cârna, dezvoltată în Oltenia și Banat, în timpul căreia au apărut cele mai frumoase desene spiralice pe ceramică și pe urne de incinerare, motive care mai târziu vor fi remarcate pe așa-zisele ”rochii clopot cu ornamente”, indicând o continuitate etnică multimilenară.
Îl voi cita pe Lucian Blaga, care a a afirmat că ”omul este om doar dacă creează ceva”. În spațiul mioritic, costumul nostru popular își găsește rădăcinile în portul tracilor, dacilor, geților, caracteristicile sale esențiale – unitatea și continuitatea – rămânând nealterate de trecerea inexorabilă a timpului.
Femeia româncă, prin măiestrie artistică, a făcut aceste haine din tot sufletul ei, nemuritor firește. A cusut fiecare frunză, floare, figură, fiecare cusătură ducându-ne pas cu pas către destinația finală: lumea fără dor.
Știm cu certitudine că ia, costumul popular joacă rolul de înger păzitor, căci în timp ce era cusut, femeile spuneau o rugăciune pentru comunicare și conectare cu divinitatea, harul divin împletindu-se între firele toarse. Semnificațiile magico-religioase ale costumului sunt puternice. Prin lucrătură, el devine armură, scut, protecție împotriva spiritelor malefice , duhurilor rele și oferă totodată noroc și sănătate purtătorului.
Cu certitudine, portul popular românesc are dublu caracter: apotropaic, mistic, încărcat de spiritualitate, dar și afrodisiac. Există un echilibru indubitabil între trup și suflet, fără ca importanța unuia să fie exacerbată în detrimentul celuilat. Creatorul și purtătorul acestor zestre sigur ar avea mereu în gând afirmația Apostolului Pavel, ”trupul vostru este Templu al Duhului Sfânt.”
Ia este talismanul și pilonul identității noastre românești.
Finalul fericit a venit pe 1 Decembrie 2022, chiar de Ziua noastră Naționala: ia cu altiță a intrat în lista patrimoniului UNESCO, proiectul fiind promovat în comun de România și Republica Moldova. Ce veste extraordinară!
Cămașa care a depășit de foarte multă vreme granița satului românesc este piesa de bază a costumului popular femeiesc de sărbătoare. O încununare a feminității românești, o broderie fizică și spirituală, parfumată cu mirosul de acasă.
Surse:
Notițele proprii din timpul facultății/ istorie și preistorie
”Din tezaurul portului popular tradițional”, de Mircea Malița, Editura Sport Turism, București, 1977
„Ii și cămăși românești”, de Aurelia Doagă, Editura Tehnică, 1981
”Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic”, de Varvara Buzilă, Chișinău,2011
https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/ia-cu-altita-a-intrat-in-patrimoniul-unesco-2224477.html
sursa foto: www.topmuzica.ro
Comments are closed.