Constantin Noica (1909–1987) rămâne o figură centrală și emblematică a filosofiei românești din secolul XX. Viața și opera sa sunt marcate de o profundă efervescență intelectuală, dar și de o perioadă dramatică de persecuție politică sub regimul comunist.
De la București la Berlin: Formarea academică a lui Noica
Constantin Noica și-a început parcursul academic la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care a absolvit-o în 1931 cu o lucrare despre Kant, intitulată Problema lucrului în sine la Kant.
În timpul anilor de studiu, Noica l-a întâlnit pe influentul profesor Nae Ionescu, care a reușit să coaguleze în jurul său cea mai valoroasă pleiadă a generației interbelice românești. Din acest cerc de aur al gândirii făceau parte nume titanice precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian și Emil Cioran.
În 1938, Noica a beneficiat de o bursă a statului francez la Paris, urmând ca mai târziu să plece la Berlin, unde a lucrat ca referent de filosofie la Institutul Româno-German. În această perioadă (până în 1944), a avut privilegiul de a participa de mai multe ori la seminarul renumitului profesor Martin Heidegger.
Arestarea lui Constantin Noica: De la urmărire la muncă silnică
Traseul biografic al lui Noica a luat o turnură tragică după instaurarea regimului comunist.
- 1949–1958: I-a fost impus domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel.
- 8 noiembrie 1957: I se deschide un dosar de urmărire informativă, fiind monitorizată corespondența sa cu Emil Cioran, care era suspectat de spionaj în favoarea Franței.
- 11 decembrie 1958: Constantin Noica a fost ridicat de autorități și dus la Securitatea din Pitești, care funcționa în clădirea fostei închisori.
- 1958: A fost arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, alături de confiscarea averii.
Noica a executat 6 ani din pedeapsă la închisoarea Jilava, fiind în cele din urmă eliberat în august 1964, în urma unui decret de grațiere.
Renașterea filozofică: Seminariile de la București și Școala de la Păltiniș
După eliberare, Constantin Noica s-a stabilit în București (din 1965), unde a lucrat ca cercetător la Centrul de Logică. Această perioadă a marcat o renaștere a activității sale didactice și filozofice.
Noica a început să organizeze seminarii private de filosofie, atrăgând și formând o nouă generație de gânditori. Printre colegii mai tineri și discipolii săi din acea perioadă se numără nume proeminente precum Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu.
În 1975, Noica s-a retras la Păltiniș, în județul Sibiu, unde și-a continuat activitatea de mentorat. Cercul de dezbateri filozofice format aici a devenit celebru sub denumirea de „Școala de la Păltiniș”, un focar de rezistență spirituală și intelectuală.
Constantin Noica a murit la 4 decembrie 1987, lăsând în urmă o moștenire inestimabilă pentru cultura română
