Unirea Basarabiei cu România a fost consfințită pe 27 martie 1918, atunci când Sfatul Țării a votat în majoritate pentru acest act istoric. Declarația de Unire sublinia caracterul istoric și etnic al teritoriului dintre Prut și Nistru, justificând astfel revenirea la „mama sa, România”.
Contextul istoric
După mai bine de un secol de dominație rusească, Basarabia se desprindea de Imperiul Țarist, unde țăranii români trăiau în condiții de iobăgie. Primele mișcări de migrație peste Prut, din secolul al XIX-lea, au demonstrat dorința oamenilor de a trăi liberi.
În martie 1918, premierul român Alexandru Marghiloman a mers la Chișinău, unde a discutat cu autoritățile locale și a subliniat importanța unirii.
Votul și condițiile unirii
La ședința solemnă a Sfatului Țării, 86 de deputați au votat pentru unire, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut. Condițiile impuse inițial priveau autonomia Basarabiei, reforma agrară, respectarea drepturilor minorităților și garantarea democrației.
Declarația a fost semnată de Ion Inculeț, Pan Halippa și Ion Buzdugan. După adoptarea hotărârii, Marghiloman a proclamat în numele regelui Ferdinand I unirea Basarabiei cu România „una și nedivizibilă”.
Recunoașterea internațională
Unirea a fost sărbătorită oficial la 30 martie/12 aprilie 1918, prin decret regal. Totuși, recunoașterea internațională a venit mai târziu, la Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, când Franța, Anglia, Italia și Japonia (parțial) au acceptat suveranitatea României asupra Basarabiei.
Rusia bolșevică nu a recunoscut niciodată actul, tensionând relațiile diplomatice cu România până în perioada interbelică.
Unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918 rămâne un reper fundamental al istoriei naționale. Ea a reprezentat victoria principiului autodeterminării și începutul consolidării statului român modern, chiar dacă drumul către recunoașterea internațională a fost anevoios.
sursa foto: Facebook/Florin Radut
