Cardinalul Iuliu Hossu rămâne în istoria României nu doar ca un înalt ierarh al Bisericii Greco-Catolice, ci ca un simbol al demnității naționale. De la momentele glorioase ale citirii Proclamației de la Alba Iulia în 1918, până la anii grei de detenție în închisorile comuniste, viața sa a fost un parcurs dedicat credinței și idealului unității românilor.
Copilăria și anii de formare: De la Milaș la Roma
Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885, în satul Milașul Mare (astăzi în județul Bistrița-Năsăud). Fiul parohului Ioan Hossu și al Victoriei, tânărul Iuliu a crescut într-un mediu multicultural, învățând la Gimnaziul Luteran din Reghin, unde, deși cursurile erau în germană, spiritul românesc era menținut prin orele de religie.
Educația sa a continuat la Târgu Mureș și Blaj, unde s-a remarcat prin rezultate școlare de excepție alături de bunul său prieten, viitorul medic Iuliu Hațieganu. Destinul său academic l-a purtat la Roma, unde a obținut titlul de doctor în Filozofie și Teologie la Institutul „De Propaganda Fide”. Acesta a fost perioada în care Hossu și-a perfecționat cunoștințele de franceză, engleză și italiană, pregătindu-se pentru o carieră ecleziastică strălucită.
Primul Război Mondial: Preotul militar pe frontul suferinței
În 1914, la izbucnirea conflagrației mondiale, Iuliu Hossu a fost mobilizat ca preot militar la Viena. Misiunea sa a fost una profund umanitară: a oferit sprijin spiritual și moral răniților și bolnavilor internați în cele peste 300 de spitale din capitala Austriei, Boemia și Moravia. Experiența frontului și suferința soldaților români i-au întărit convingerea că unitatea națională era singura cale de supraviețuire pentru poporul său.
1 Decembrie 1918: „A biruit dreptatea!”
Rolul lui Iuliu Hossu în realizarea Marii Uniri a fost unul decisiv. În octombrie 1918, el a cerut clerului și credincioșilor să recunoască doar autoritatea Sfatului Național Român, rupând definitiv legăturile cu guvernul de la Budapesta.
La 1 decembrie 1918, pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia, Episcopul Iuliu Hossu a avut onoarea istorică de a citi Declarația Unirii în fața mulțimii entuziaste. Cuvintele sale au rămas întipărite în memoria colectivă:
„Fraților, Ceasul împlinirii vremii este acesta… Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți: Ne unim pe veci cu Țara-Mamă, România!”
Un aspect mai puțin cunoscut este opoziția sa, alături de Iuliu Maniu și Ștefan Cicio Pop, față de intrarea prematură a armatei române în Transilvania. Aceștia au dorit ca Unirea să fie rezultatul autodeterminării populare, pentru a nu fi contestată ulterior la conferințele de pace ca fiind un act forțat.
Prigoana și rezistența: De la Episcopie la celula din Sighet
În perioada interbelică, Iuliu Hossu a devenit Episcop de Cluj-Gherla, gestionând eparhia cu înțelepciune chiar și în timpul ocupației horthyste (1940-1944). Însă, adevărata încercare a început odată cu instaurarea regimului comunist.
Refuzând compromisul cu noul regim și trecerea forțată la ortodoxie, Iuliu Hossu a fost arestat la 28 octombrie 1948. Calvarul său a inclus:
- 1950-1954: Detenția la temuta închisoare din Sighet, unde elitele României au fost exterminate sistematic.
- 1956-1970: Domiciliu forțat și izolare la mănăstirea Căldărușani.
Chiar și în izolare, a rămas neclintit în credința sa. În 1969, Papa Paul al VI-lea l-a numit Cardinal „in pectore” (în secret), recunoscându-i suferința și demnitatea.
Moștenirea lui Iuliu Hossu
Iuliu Hossu a trecut la cele veșnice pe 28 mai 1970, ultimele sale cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă”. În 2019, Papa Francisc l-a beatificat pe Câmpia Libertății din Blaj, recunoscându-l oficial ca martir al credinței.
Astăzi, Iuliu Hossu nu este doar un nume în manualele de istorie, ci un model de integritate. În 2015, Banca Națională a României i-a cinstit memoria prin emiterea unei monede jubiliare de argint, marcând 130 de ani de la nașterea celui care a unit Transilvania cu România prin forța spiritului.
